Romanitatea poporului roman
Conform Dicţionarului Enciclopedic, geto-daci este denumirea dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor tracice care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Această populaţie a fost desemnată începând cu sec.6 î.Chr., de izvoarele greceşti cu numele de geţi, iar în sec.1 î.Chr., de izvoarele romane cu numele de daci.
Împaratul Traian a reuşit, după cele două campanii din anii 101-102 şi 105-106, să cucerească Dacia ( teritoriul ocupat de geto-daci ) şi să o transforme în provincie romană. Populaţia autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populaţie, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii şi poporului român.
Conform DEX, romanizarea este un proces complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, încât duce la înlocuirea limbii proprii cu limba latină şi adaptarea unui nou mod de viaţă.
Odată cu eroicul rege Decebal dispare şi statul dac, nu însă şi poporul, aşa cum afirmă interesat unii istorici străini care ne contestă continuitatea. E drept că o parte din populaţia bărbătească a căzut în timpul luptelor. Unele triburi, după terminarea războiului al doilea, au pribegit poate în munţii dinspre miazănoapte; cea mai mare parte a lor însă, a rămas pe loc. Romanii nu aveau nici un interes să extermine populaţia rămasă, fiindcă ar fi exterminat, o dată cu ea şi pe viitorii contribuabili, soldaţi şi producători de care imperiul avea nevoie. Inscripţiile ne arată o serie de cohorte şi de ale – trupe de infanterie şi de cavalerie – alcătuite din daci, luptând ca soldaţi romani.
Rolul pe care l-au avut dacii în etnogeneza poporului român este dovedit de investgaţiile mai multor cercetători. Mircea Eliade a studiat în acest sens originile şi semnificaţiile religioase mitico-rituale, folclorice, ale unor tradiţii populare româneşti. Folclorul nostru păstrează urme profunde daco-getice. În portul popular, aceste urme sunt evidente. Cămaşa încreţită la gât, a ţărăncilor, cămaşa despicată lateral a bărbaţilor, cioarecii din stofă groasă albă de lână, strânşi pe coapse şi pulpe, brâul lat de piele sau pânză groasă, opincile, căciula ţuguiată de blană, sunt atestate iconografic pe Columna lui Traian şi pe metopele de la Adamclissi. În ornamentica îmbrăcămintei, a ceramicii, a obiectelor şi uneltelor de lemn crestate de ţărani unii cercetători înclină să creadă că s-au menţinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zigzagul. Cercetările ar putea continua şi în domeniul muzicii populare, a instrumentelor ( naiul, de exemplu, derivă din tracicul “flaut al lui Pan”). În domeniul artelor plastice, nu pare exclus ca imaginea “călăreţului trac” să fi sugerat – în iconografia noastră populară – imaginea Sf. Gheorghe omorând balaurul.
Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin din substrat traco-dacic. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fecundităţii vitelor, a fertilităţii ogoarelor, persistând până astăzi în unele regiuni ale ţării: Sângeorzul, Plugarul, Boul înstruţat, Paparudele, Drăgaica. În acelaşi substrat dacic se află originile unor dansuri populare, a horei şi ale spectaculosului dans al căluşarilor, în care stăruie amintirea unor rituri de medicină magică, de iniţiere, a unui străvechi cult al Soarelui, precum şi simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii.
Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani ( 106 – 276 e.n. ). Totuşi, efectele au fost decisive: în urma acestei stăpâniri s-a născut poporul român. Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt, să prindă el rădăcini atât de puternice? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni.