Planeta celor doi sori

Scriitor contemporan, poet, prozator şi eseist, Horia Aramă a debutat cu versuri pentru copii, dar s-a remarcat ulerior ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică. “Planeta celor doi sori” a apărut în almanahul “Anticipaţie” în anul 1986. Ea este o operă epică, deoarece autorul transmite cititorului în mod indirect, cu ajutorul personajelor, sentimente, idei, imagini.

Planete celor doi sori este Ahra, o planetă imaginară, situată “la marginea unui capăt de galaxie”. Naratorul se identifică cu personajul principal, care este un explorator solitar, ce a venit pe Ahra şi merge să constate verificarea navei sale. Acesta se autodescrie în felul următor: “Sunt singuratic atât prin formaţie şi gusturi, cât şi prin obişnuinţă ca orice rătăcitor.” Fiind un pământean, el înregistrează cu emoţie tot ceea ce se petrece în jurul său, implisându-se afectiv şi simţind la sfârşit nostelgia despărţirii (“Am simţit atunci dulcea durere a nostalgiei după viaţa lor imposibilă, incomodă, fără sens, dar şi fără pereche.”) El este caracterizat în mod indirect de către Riluri, care spune că este “un rătăcitor perpetuu, izolat, serios şi puţin suficient, un bezmetic în căutare de fantome”.

În drumul lui admiră cerul, soarele, arhitctura oraşului şi totul i se pare deosebit pentru că din tot ceea ce vede îi transmite pace, linişte, căldură, armonie. La întoarcerea de pe dana întâlneşte o fată pe care o va numi Riluri, nume ce sugerează armonia unui tril. În personajul secundar, singura prezenţă feminină din text, naratorul descoperă două fiinţă total diferite fizic şi moral, în funcţie de ipostaze. În timpul zilei, Riluri este o persoană obişnuită delicată, blândă şi care inspiră armonie ca o lebădă roşcată cu gâtul lung şi subţire. Pe timpul nopţii ea se schimbă radical, devenind haotică, vulgară şi sălbatică, iar portretul său fizic se schimbă de asemenea devenind “un strigoi tânăr şi în putere”, “cu păr sălbatic şi ochi răi”, aceasta dovedindu-ne că starea sufletească se afla în concordanţă cu înfăţişarea fetei.

Cu această tânără petrece o zi de neuitat pe bulevarde, în parcuri şi la un spectacol interesant, într-o atmosferă romantică şi plină de intimitate. După o zi atât de plină se întoarce la hotel, unde încearcă să adoarmă. Deşi patul său era atât de neconfortabil, aţipeşte, dar după scurt timp se trezeşte într-un vacarm de nedescris şi într-un joc strident de lumini.

Ieşind pe stradă constată că ahrienii erau total schimbaţi, nemaiavând comportmentul din timpul zilei (“nimeni nu se grăbea, nici o faţă nu era ursuză, nimeni nu ţi se băga în suflet; nici o expresie crispată, nici aspru, orgolios în privirile ahrienilor, sau extravagant în vestimentaţia lor, făcută să nu violenteze privirea şi să se încadreze în decor”). Ca îi descriere antitetică apare comportamentul şi vestimentaţia oamenilor de pe Ahra în timpul nopţii: ”drogaţi, mişcări bruşte, nehotărâte îi făceau să se ciocnească haotic, la fiecare pas izbucneau altercaţii, violenţe verbale împuşcate strident fiind nu o dată urmate de veritabile încăierări”. Prin îmbrăcămibntea lor, ahrienii l-au şocat pe explorator, fiind mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi, cu haine în culori fosforescente şi cu tatuaje. La fel se poartă şi Riluri, pe care aproape nu o mai recunoaşte.

Uimit de ceea ce a văzut se întoarce la hotel. Adoarme, uitând de faptul că salteaua îi era tare ca piatra. Dimineaţa află că timpul are o altă dimensiune şi o altă durată, de la recepţionerul ahrian, care este un personaj secundar, cu o importanţă majoră, deoarece îi face cunoscute terestrului “misterele Ahrei”.

Exploratorul pământean ajunge la concluzia că ahrienii şi planeta lor sunt guvernaţi de doi sori, care îi influenţează atât pozitiv, cât şi negativ.

“Planeta celor doi sori” aparţine literaturii SF, deoarece spaţiul şi timpul sunt ireale, locurile şi întâmplările sunt imaginare, acţiunea se petrece într-un viitor imaginar, uneori posibil, iar prin fantasticul lor, întâmplările se apropie de cele specifice basmului.

Deşi întâmplările sunt relatate într-o ordine logică, pe măsură ce evenimentele au avut loc, textul nu are toate momentele subiectului, deoarece lipsesc desfăşurarea acţiunii şi punctul culminant. Locul şi timpul sunt clar delimitate, spaţiul este imaginar: planeta Ahra, iar timpul ştiinţifico-fantastic este unul al viitorului, faţă de care prezentul trăit de noi este deja antichitate.

Modul de expunere predominant în text este naraţiunea, relatarea făcându-se la persoana I, pentru că naratorul este şi personaj principal. Evenimentele sunt prezentete din perspectiva unui pământean. Totuşi naraţiunea în acest text epic se împleteşte cu descrierea antitetică şi dialogul prezent doar în mică măsură.

Lumea acestei povestiri fascinează prin ineditul ei. Se crează o lume impresionantă prin postura unora dintre personaje: explorator, locuitori ai altei planete.

Prin aceste argumente am demonstrat că “Planeta celor doi sori” de Horia Aramă aparţine literaturii ştiinţifico-fantastice, cât şi genului epic.

Romanitatea poporului roman

Conform Dicţionarului Enciclopedic, geto-daci este denumirea dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor tracice care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Această populaţie a fost desemnată începând cu sec.6 î.Chr., de izvoarele greceşti cu numele de geţi, iar în sec.1 î.Chr., de izvoarele romane cu numele de daci.

Împaratul Traian a reuşit, după cele două campanii din anii 101-102 şi 105-106, să cucerească Dacia ( teritoriul ocupat de geto-daci ) şi să o transforme în provincie romană. Populaţia autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populaţie, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii şi poporului român.

Conform DEX, romanizarea este un proces complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, încât duce la înlocuirea limbii proprii cu limba latină şi adaptarea unui nou mod de viaţă.

Odată cu eroicul rege Decebal dispare şi statul dac, nu însă şi poporul, aşa cum afirmă interesat unii istorici străini care ne contestă continuitatea. E drept că o parte din populaţia bărbătească a căzut în timpul luptelor. Unele triburi, după terminarea războiului al doilea, au pribegit poate în munţii dinspre miazănoapte; cea mai mare parte a lor însă, a rămas pe loc. Romanii nu aveau nici un interes să extermine populaţia rămasă, fiindcă ar fi exterminat, o dată cu ea şi pe viitorii contribuabili, soldaţi şi producători de care imperiul avea nevoie. Inscripţiile ne arată o serie de cohorte şi de ale – trupe de infanterie şi de cavalerie – alcătuite din daci, luptând ca soldaţi romani.

Rolul pe care l-au avut dacii în etnogeneza poporului român este dovedit de investgaţiile mai multor cercetători. Mircea Eliade a studiat în acest sens originile şi semnificaţiile religioase mitico-rituale, folclorice, ale unor tradiţii populare româneşti. Folclorul nostru păstrează urme profunde daco-getice. În portul popular, aceste urme sunt evidente. Cămaşa încreţită la gât, a ţărăncilor, cămaşa despicată lateral a bărbaţilor, cioarecii din stofă groasă albă de lână, strânşi pe coapse şi pulpe, brâul lat de piele sau pânză groasă, opincile, căciula ţuguiată de blană, sunt atestate iconografic pe Columna lui Traian şi pe metopele de la Adamclissi. În ornamentica îmbrăcămintei, a ceramicii, a obiectelor şi uneltelor de lemn crestate de ţărani unii cercetători înclină să creadă că s-au menţinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zigzagul. Cercetările ar putea continua şi în domeniul muzicii populare, a instrumentelor ( naiul, de exemplu, derivă din tracicul “flaut al lui Pan”). În domeniul artelor plastice, nu pare exclus ca imaginea “călăreţului trac” să fi sugerat – în iconografia noastră populară – imaginea Sf. Gheorghe omorând balaurul.

Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin din substrat traco-dacic. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fecundităţii vitelor, a fertilităţii ogoarelor, persistând până astăzi în unele regiuni ale ţării: Sângeorzul, Plugarul, Boul înstruţat, Paparudele, Drăgaica. În acelaşi substrat dacic se află originile unor dansuri populare, a horei şi ale spectaculosului dans al căluşarilor, în care stăruie amintirea unor rituri de medicină magică, de iniţiere, a unui străvechi cult al Soarelui, precum şi simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii.

Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani ( 106 – 276 e.n. ). Totuşi, efectele au fost decisive: în urma acestei stăpâniri s-a născut poporul român. Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt, să prindă el rădăcini atât de puternice? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni.

Poezia evoca, in imagini vizuale si auditive adecvate, de mare concentrare stilistica, spatiul mioritic, ondulatoriu, intr-o miscare eterna, a transhumantei, in sensul coborator al toamnei: "Piere zvon subt zariste,/ talanga in rariste.// Vine toamna oilor/ pe panzele ploilor". Peste o imagine spatiala trasata in cateva linii, definitorii, esentiale, avand concentrarea expresiva a metaforelor din "Miorita", se aplica sunetul discret, abia sugerat, al talangilor si murmurul greu al turmelor de oi ce coboara din munte, lasand in urma izvoarele si iesind din zaristea cosmica in spatiul deschis, care se invaluie in alte mistere, neguroase. Cadrul poetic are dimensiunea crepusculara a anotimpului ploios, "panzele ploilor" conturand, in linii estompate, un tablou in culori inchise, un taram al negurilor si al puterilor misterioase, magice, care treptat se transfera in sufletul poetului, se instituie, prin metafore concentrate, ca stare interioara, de un lirism greu,
nostalgic, incarcat de dorul inaltimilor pierdute: "Glas dau cetii, patimii,/ cu frunza lor paltinii.// Jalea ratacirilor,/ mohorul mahnirilor,// ale cui sunt, ale cui?/ Parc-ar fi a nimanui." Decorul natural, esentializat in elemente putine, insa puternic metaforizate, ultim reflex vitalist al lumii ce se apropie de moartea hibernala, devine peisaj interior si apoi stare de spirit nelamurita, de melancolie si de neliniste, exprimate printr-o voce interogativa, vag reflexiva, indreptata spre stingere.
Poetul constata dealtfel aceasta secatuire a energiilor launtrice, sub asaltul unei imagistici vizuale incarcate nu atat de detalii, cat de sensuri si trairi, care obosesc genele si pleoapele, intregul suflet, numai intoarcerea in "zariste" fiind salutara: "Mi-au secat pleoapele/ si-n inima apele.// Doar cand se urc poenele/ mi se-ncarca genele// subt amiaza fierului/ de picurii cerului." Aspiratia spre inalt si spre idealitate a poetului, dorul ascuns in zarile albastre, senine, il indeamna sa se elibereze de materialitatea negativa a coborarii, de jalea departarii, prin exteriorizare, prin extensie a ei la dimensiunile intregului spatiu: "Plang spre zarea dorului/ cu lacrima norului."
Poezia, atent cizelata prin folosirea distihului, are un ton de litanie in stil popular, al unei doine de dor si de jale, pastrand si elemente prozodice specifice acestuia: masura de 7 silabe, ritm trohaic, rima pereche. Aceasta schema aparent simpla se incarca insa de simbolistica profunda a metaforelor, de efectele simetriei si ale paralelismului stilistic, cu trimiteri spre orizontul ascuns al meditatiei poetice a lui Lucian Blaga asupra destinului uman, in corelatie cu "zaristea cosmica" in care isi proiecteaza existenta, ca poezie a "marii treceri", un cantec trist al declinului, al "calatorului in toamna".

In Dacia, creştinismul pătrunsese, chiar de la începutul colonizării romane, adus de legionari. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “creştinismul de bază” sunt latineşti: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştin, biserică, lege sacră,cuminecare, rugaciune,altar, Scripturi, sfant mai ales în cuvinte compuse ca Sânta Maria, Sân Petru, Sân Nicolae, deoarece in limbajul current, a fost inlocuit cu Sfant, prin contaminare cu slavonul “seventu”. Cu toate acestea , organizarea ecleziastică, instalarea unei ierarhii bisericeşti au aşteptat sfarşitul marilor navaliri barbare si coincide cu perioada de glorie a primului Ţar bulgar, deoarece au păstrat slavona veche drept limbă bisericeasca pîna la sfîrsitul secolului al XVII-lea, însă tot timpul au fost supuşi de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este că cei mai mulţi termini privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau la literature religioasă sunt de origine slavo-greacă.

Fiecare sat, ne spune Wilkinson, îsi avea mica lui biserica. Bisericile acestea de ţară erau destul de sărăcăcioase, fiind uneori construite din lemn. În schimb cele mai multe biserici din oraşe, precum şi cele din mănăstiri , erau făcute din cărămidă, sau din piatră, iar interiorul era cel mai adesea bogat impodobit. “Numărul bisericilor şi al mănăstirilor ce se afla înauntru şi înafara oraşelor este necrezut de mare”, scria Raicevich in 1788. Vreo yece ani mai târziu, Wilkinson număra 70 de biserici la Iaşi, iar la Bucureşti nu mai puţin de 360 de biserici şi 20 de mănăstiri. Cifrele acestea ni se par exagerate.

Numarul preoţilor era si el destul de mare. Wilkinson spune ca erau vreo 15000. Tot pe vremea aceea (anii 1810) Dionisie Fotino dă cifra, care pare mai exacta de 10278.

Preotul trăia cel mai adesesa din banii de pe slujbe (plătiţi cel mai adesa de ţărani, în natură), însă la rândul său, trebuia să dea o sumă de bani episcopului sau mitropolitului.

Preotii ca şi călugării, se recrutau aproape toţi dintre ţărani. De aici înfăţişarea lor necioplită şi învinuirea că nu ştiu de nici unele, aduse de cele mai mulţi de către observatorii străini.

Laurncon susţine că “este greu să afli în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios decât cel din ţara românească”.

Aproape toate mănăstirile din cele două Principate erau ctitorii domneşti sau ctitoriile vreunui mare boier, pe care urmaşii ţineau cu tot dinadinsul să le întreţină, să le înzestreze cu noi moşii, încât, la începutul secolului al XIX-lea proprietăţile bisericeşti reprezentau 1/3 din totalitatea pământului arabil al ţării.

Străinii, arată care mai de care, importanţa data, (în toate păturile sociale ale populaţiei), recomandărilor si interdicţiilor Bisericii, de care trebuie să se ţina seama cu mare grijă.

În privinţa posturilor –foarte aspre-, Wilkinson spune că românii mai curând ar muri, decât să se atingă, şi bolnavi de-ar fi, de “bucatele de pe lista fără de sfârşit a lucrurilor oprite”.

Lumea crede în diavol şi în darul pe care îl are aghiasma de a-l alunga din casă, în deochi, în blesteme şi în tot soiul de farmece împotriva cărora se luuptă cu descântece, de vreme ce este vorba de vrăjitorie.

Ca să se mărite, apoi ca să aibă copii, femeile recurg adesea la prctici magice care se adaugă unor practice religioase excepţonale, cum sunt posturile prelungite, rugăciunile “la icoane făcătoare de minuni”.

Credinţa românilorera de un soi aparteŞ la ei, manifestările nu erau zgomotoase, nu se întâlneau mistici, exaltaţi, fanatici. Viaţa de toate zilele era plină de smerenie,naiva , simplă, dar care pătrundea totulş omul îşi făcea rugaciunea când se trezea şi când se culca, se închina înainte de a rupe pâinea sau înaiinte de a se apuca de o treabă, oricare ar fi fost ea. Şi nu numai oamenii din popor făceau aşa. La fel se petreceau lucrurile in toate păturile societăţii.

Sfinţii sunt invocaţi la tot pasul pentru a li se cere ajutorul.

În atâta nesiguranţă, de care se loveşte pretutindeni, românul nu are decât o scăpare: biserica. Acolo el se simte ocrotit, izbăvit si poate iubit.

Nu indiferenţa religioasă, ci doar lipsa fanatismului si a sectarismului, a făcut să nu existe, în Ţările Române, nici un fel de rezistenţă seriosă din partea Bisericii în faţa modernizării.

Românii sunt, întra-devăr, poporul cel mai tolerant din lumea creştina, dar tot ei sunt „visceral” legaţi de religia lor, de legea lor.

Aşa se explică rezistenţa multiseculară, nu numai în faţa islamismului, dar şi în faţa influenţei catolice sau protestante. În lumina aceasta, tragedia lui Constantin Brâncoveanu, din 1714, capătă valoare de simbol

În acele vremuri tulburi, de război şi mizerie, biserica rămâne singurul refugiu al culturii.