In Dacia, creştinismul pătrunsese, chiar de la începutul colonizării romane, adus de legionari. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “creştinismul de bază” sunt latineşti: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştin, biserică, lege sacră,cuminecare, rugaciune,altar, Scripturi, sfant mai ales în cuvinte compuse ca Sânta Maria, Sân Petru, Sân Nicolae, deoarece in limbajul current, a fost inlocuit cu Sfant, prin contaminare cu slavonul “seventu”. Cu toate acestea , organizarea ecleziastică, instalarea unei ierarhii bisericeşti au aşteptat sfarşitul marilor navaliri barbare si coincide cu perioada de glorie a primului Ţar bulgar, deoarece au păstrat slavona veche drept limbă bisericeasca pîna la sfîrsitul secolului al XVII-lea, însă tot timpul au fost supuşi de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este că cei mai mulţi termini privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau la literature religioasă sunt de origine slavo-greacă.
Fiecare sat, ne spune Wilkinson, îsi avea mica lui biserica. Bisericile acestea de ţară erau destul de sărăcăcioase, fiind uneori construite din lemn. În schimb cele mai multe biserici din oraşe, precum şi cele din mănăstiri , erau făcute din cărămidă, sau din piatră, iar interiorul era cel mai adesea bogat impodobit. “Numărul bisericilor şi al mănăstirilor ce se afla înauntru şi înafara oraşelor este necrezut de mare”, scria Raicevich in 1788. Vreo yece ani mai târziu, Wilkinson număra 70 de biserici la Iaşi, iar la Bucureşti nu mai puţin de 360 de biserici şi 20 de mănăstiri. Cifrele acestea ni se par exagerate.
Numarul preoţilor era si el destul de mare. Wilkinson spune ca erau vreo 15000. Tot pe vremea aceea (anii 1810) Dionisie Fotino dă cifra, care pare mai exacta de 10278.
Preotul trăia cel mai adesesa din banii de pe slujbe (plătiţi cel mai adesa de ţărani, în natură), însă la rândul său, trebuia să dea o sumă de bani episcopului sau mitropolitului.
Preotii ca şi călugării, se recrutau aproape toţi dintre ţărani. De aici înfăţişarea lor necioplită şi învinuirea că nu ştiu de nici unele, aduse de cele mai mulţi de către observatorii străini.
Laurncon susţine că “este greu să afli în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios decât cel din ţara românească”.
Aproape toate mănăstirile din cele două Principate erau ctitorii domneşti sau ctitoriile vreunui mare boier, pe care urmaşii ţineau cu tot dinadinsul să le întreţină, să le înzestreze cu noi moşii, încât, la începutul secolului al XIX-lea proprietăţile bisericeşti reprezentau 1/3 din totalitatea pământului arabil al ţării.
Străinii, arată care mai de care, importanţa data, (în toate păturile sociale ale populaţiei), recomandărilor si interdicţiilor Bisericii, de care trebuie să se ţina seama cu mare grijă.
În privinţa posturilor –foarte aspre-, Wilkinson spune că românii mai curând ar muri, decât să se atingă, şi bolnavi de-ar fi, de “bucatele de pe lista fără de sfârşit a lucrurilor oprite”.
Lumea crede în diavol şi în darul pe care îl are aghiasma de a-l alunga din casă, în deochi, în blesteme şi în tot soiul de farmece împotriva cărora se luuptă cu descântece, de vreme ce este vorba de vrăjitorie.
Ca să se mărite, apoi ca să aibă copii, femeile recurg adesea la prctici magice care se adaugă unor practice religioase excepţonale, cum sunt posturile prelungite, rugăciunile “la icoane făcătoare de minuni”.
Credinţa românilorera de un soi aparteŞ la ei, manifestările nu erau zgomotoase, nu se întâlneau mistici, exaltaţi, fanatici. Viaţa de toate zilele era plină de smerenie,naiva , simplă, dar care pătrundea totulş omul îşi făcea rugaciunea când se trezea şi când se culca, se închina înainte de a rupe pâinea sau înaiinte de a se apuca de o treabă, oricare ar fi fost ea. Şi nu numai oamenii din popor făceau aşa. La fel se petreceau lucrurile in toate păturile societăţii.
Sfinţii sunt invocaţi la tot pasul pentru a li se cere ajutorul.
În atâta nesiguranţă, de care se loveşte pretutindeni, românul nu are decât o scăpare: biserica. Acolo el se simte ocrotit, izbăvit si poate iubit.
Nu indiferenţa religioasă, ci doar lipsa fanatismului si a sectarismului, a făcut să nu existe, în Ţările Române, nici un fel de rezistenţă seriosă din partea Bisericii în faţa modernizării.
Românii sunt, întra-devăr, poporul cel mai tolerant din lumea creştina, dar tot ei sunt „visceral” legaţi de religia lor, de legea lor.
Aşa se explică rezistenţa multiseculară, nu numai în faţa islamismului, dar şi în faţa influenţei catolice sau protestante. În lumina aceasta, tragedia lui Constantin Brâncoveanu, din 1714, capătă valoare de simbol
În acele vremuri tulburi, de război şi mizerie, biserica rămâne singurul refugiu al culturii.